jurnal.eidotomic

Fireşte că n-am să fiu previzibil: adică, într-un fel, n-am să mint deloc.

(mai mult…)

Naşterea mea a fost exactă ca un ceasornic. Orizontul uman din care m-am întrezărit, ca să apar definitiv printre semenii mei, s-a dilatat cât a trebuit să se dilate (potrivit exactei şi neîntâmplătoarei ştiinţe medicale până la gradul specific al unei naşteri normale) şi eu însumi mi-am făcut loc prin el, prin câte mişcări trebuia să fac pentru a-mi face loc prin el, iar agenţii natali s-au comportat aşa cum ar fi şi trebuit să se comporte: m-au deconectat de la cordonul ombilical cum învăţaseră să deconecteze nou-născuţii de la cordonul ombilical, m-au bătut uşurel pe spate respectând cu stricteţe tehnica medicală de batere pe spate a unui nou-născut, iar eu am început, de îndată, să ţip cât puteam de tare, aşa cum şi trebuia, ca nou-născut, s-o fac. Ulterior m-au înfăşurat într-un scutec special exact în acelaşi mod în care înfăşurau toţi nou-născuţii în acele scutece speciale şi m-au cântărit, în aceeaşi repetată coregrafie medicală gestuală (sau gestuală medicală dacă vreau să accentuez mai mult faptul că mă tratau ca pe un copil, şi nu ca pe un pacient al secţiei neo-natală), până la epuizare exact în acelaşi mod în care procedau cu fiecare nou-născut în parte. În fine, gata pregătit să-mi cunosc mama şi să mă obişnuiesc cu ideea că ea e mama mea, m-au dat mamei aşa cum toate mamele dinaintea ei îşi primiseră bebeluşii şi cum toate mamele după ea îşi vor primi bebeluşii, iar eu, adulmecând mirosul matern şi încercând să mă obişnuiesc cu ideea că bilele străvezii puţin mai sus de nas îmi erau ochii pe care trebuia deja să încerc a-i deschide ca să-mi văd, în premieră, mama în nemaicenzurata ei exterioritate carnală, am mirosit-o uşurel şi, tot uşurel, am privit-o şi, imediat după ce-am mirosit-o şi am privit-o, am început să plâng ca orice nou-născut, fără excepţie. În momentul în care am simţit gust de lapte, mirosul său fiind mai pregnant decât cel de transpiraţie gustând a săpun de bună calitate, pe care-l folosise înainte de naştere, şi izvorâtă din chinurile facerii mele, am ştiut pentru totdeauna că am venit pe lume şi că, mai mult, s-a întâmplat, pur şi simplu, într-o zi anume.

Când am scris Literatura ca istorie a realităţii, am luat exclusiv în seamă dimensiunea birocratic-arhivabilă a literaturii ca istorie a realităţii. Atunci n-am ţinut cont de cealaltă dimensiune a literaturii, cărora, ambelor în sfârşit aduse în aceeaşi paradigmă fundamentală a literaturii ca istorie (neutru „istoricizabilă”) a realităţii, li se poate ataşa încă una, supra-structurală, cu rol unificator. În primul rând, nu ajunsesem să înţeleg şi, în consecinţă, nu dădusem nicio importanţă dimensiunii diarist-arhivabile a literaturii ca istorie a realităţii. În acel moment, înregistrarea fidelă şi monitorizarea imparţială – aproape mecanică – a realităţii, pe care o întreprinde literatura în fiecare pagină scrisă a ei, nu o percepusem decât în latura ei strict publică, nu însă şi în cea intimă. Eşuasem, la acea dată, să pricep că procesul – birocratic sau diarist – de arhivare a realităţii, la care literatura excelează, e mai complex şi decât aş fi anticipat: că se petrece nu într-un singur mod, ci în două. Celui public, din eseul precedent, îi voi adăuga, în eseul de faţă, şi pe cel intim. În al doilea rând, scriind Literatura ca istorie a realităţii, nu mi-am dat seama că materia unei scrieri pe o asemenea temă este atât deopotrivă nelimitată şi ilimitabilă, cât şi, fiind astfel, un posibil exemplu – ideal – de exerciţiu eidotomic: unde „subiectul” (eido-), care e pretabil „mărunţirii” (-tomic), pare să nu aibă niciun sfârşit teoretic, ci doar unul adus în practic din raţiuni, ca să zic aşa, singular extra-eidotomice.

(mai mult…)

Sunt mediocru. Sunt, la propriu, captiv şi prins la mijloc de fiinţă: a mea. În alte privinţe, de la un capăt la altul personale, tot un fel de mediocru sunt: prins şi captiv între posibilele condiţii de existenţă… ale fiinţei mele. Dar nu vreau să zic nimic despre ele sau despre ce ele – niciuna dintre ele – n-a reuşit, fiindcă-s departe de ambele, să-mi aducă.

(mai mult…)

Geniul şi esenţa lui au fost definite în atâtea moduri, încât e clar, pentru oricine a parcurs fie şi o singură definiţie ce i s-a dat în timp, că nu definindu-l poate fi cunoscut. În plus, întreaga inflaţie definiţionistă pare mai degrabă să-l fi ascuns, în straturi şi mai impenetrabile de inefabil, decât să fi reuşit să-i dezvăluie chiar şi un cât de mic detaliu cu privire la identitatea sa – ca să zicem la fel – adevărată. Şi, în tot noianul definiţiilor care mai de care mai elaborate (şi, în consecinţă, mai fantastice), afundându-se în ele din ce în ce mai sever, a devenit cât se poate de limpede că modul definiţionist nu e potrivit nicidecum pentru cunoaşterea sa – ca să rămânem în acelaşi la fel – autentică.

(mai mult…)