Teoglosocraţie puţin şi autobiografică
Se formează două universuri. Nu paralele. Nu interşanjabile. Ci: unul din care să vrei să pleci – şi să poţi, şi altul în care să vrei să ajungi – şi să poţi. Deci: universuri care, unul pe altul, nu se ştiu, nu se cunosc, nu se pot afla unul pe altul, nu se pot simţi unul pe altul. Universuri în care vrerea şi putinţa sunt simultane şi, deopotrivă, una de alta complet desincronizate. Vrerea să pleci din unul şi să ajungi în altul e aceeaşi în ambele universuri, dar putinţa să pleci din unul şi să ajungi în altul pare să fie impunător mai pronunţată în universul din care poţi să pleci decât în universul în care poţi să ajungi. Undeva, între universuri, putinţa scade în intensitate. Undeva, între universuri, vrerea rămâne neclintită în intensitatea ei de pornire. Undeva, între universuri, ceva se rupe fatal dinspre universul din care vrei să pleci înspre universul în care poţi să ajungi. Deci: universuri care nu se conştientizează unul pe altul. Universuri care, dacă ar face-o, s-ar anihila cu extremă blândeţe: prin contopire total inconştientă.