jurnal.eidotomic

Orice neologism greco-latin este, întâi de toate, un simbol personal al autorului său. Trăgându-se, neologismul în cauză, atât din greacă, cât şi din latină, şi acoperind întreaga civilizaţie greco-latină prin toate înţelesurile sale evidente şi potenţiale, e limpede că un asemenea termen (cele mai multe astfel de neologisme se nasc direct termeni, şi nu cuvinte) simbolizează, în primul şi în primul rând, plinătatea tipului de cultură din care se revendică, pe care încearcă, prin elementul personal al acestei simbolistice, s-o reverse şi asupra plinătăţii conceptuale a lucrului pe care se presupune a-l defini.

(mai mult…)

Deşi literatura eminamente virtuală nu presupune existenţa şi a unei literaturi în sine postume, totuşi ea, câteodată, poate să fie, parţial, şi postumă, din punct de vedere intelectual, în acelaşi timp în care este, cronologic, exclusiv antumă.

(mai mult…)

Niciodată nu m-au interesat aforismele. Niciodată n-am considerat că aş avea talent sau înclinaţie, fie şi într-o măsură neglijabilă, pentru acest gen de – cum să-i zic pentru a suna cât mai bine? – wisdom synopses.

(mai mult…)

Cât a fost primăvara de lungă, am pretins, am prezis şi, bazat pe ele, am teoretizat diferenţa fundamentală dintre literatura eminamente tradiţională, tipărită pe hârtie şi cea esenţial virtuală, publicată online, deducând şi extrăgând din analizele mele diferenţiatoare numitorul comun şi cheia estetic-ontologică a literaturii virtuale per se. Concluzia la care ajunsesem (şi pe care încă n-am părăsit-o) a fost că literatura strict virtuală nu mai trebuie să fie deloc postumă; că ea poate să fie (şi trebuie să fie astfel pentru a nu ieşi din categoria literaturii virtuale) exclusiv antumă. Mai teoretizam, bazat pe ce pretinsesem şi prezisesem înainte, că această literatură antumă, pe care am elevat-o, taxonomic, la gradul de literatură eminamente virtuală, nu trebuie să fi fost produsă numai pe suport digital ca să fie literatură virtuală autentică, şi că trebuie – doar – să fie publicată de autorul ei antum, în consecinţă, direct de autorul ei – şi enumeram, printre posibilele medii de publicare care permit publicarea exclusiv antumă, blogul.

(mai mult…)

Filosofia nouă este un termen generic care, în sine, nu înseamnă nimic. Filosofia nouă este un ansamblu de filosofii care, toate, au fost cândva noi. Asta ar putea să însemne că, în esenţă, filosofia nouă este o filosofie veche. Şi mai precis nuanţat, filosofia nouă este – şi a fost dintotdeauna astfel – o filosofie perpetuu veche şi temporar nouă. Asta ar putea să însemne că, de fapt, filosofia nouă este o filosofie tranzitivă. Ea trece, continuu, prin ceea ce o face nouă şi nu rămâne într-un anumit nou decât până când îl învecheşte. Filosofia nouă începe să însemne ceva, e.g. că e nouă, numai şi numai în momentul în care se opreşte într-un nou pentru a-i consuma noubilitatea şi, în consecinţă, pentru a-l învechi. Atunci, filosofia nouă e, în totalitate, filosofie nouă şi rămâne ca atare cât timp se poate rupe, într-o stare de independenţă provizorie, de toate celelalte ipostaze ale noului precedent, între timp, învechit. Asta ar putea să însemne că filosofia nouă este întotdeauna independentă de prezentul care o face să fie nouă, deşi este nouă în prezentul care o face să fie nouă – şi dependentă de trecutul a cărui noubilitate l-a expirat, deja, prin învechire, în ciuda faptului că nu se mai află în trecutul a cărui noubilitate, prin învechire, l-a expirat deja.

(mai mult…)