jurnal.eidotomic

Am postat, pe 11 februarie, un prim text despre acest roman de debut al scriitorului şi jurnalistului indian, unde comparam, între ele, poveştile şi consecinţele lor culturale, însă, se pare, fără să anticipez că taxinomia mea comparatistă avea ca numitor comun o altă comparaţie, temporal-istorică, pe care abia în acest text secund o duc mai aproape de consecinţele ei critice aşteptate. Efectele subliminare (sau nu) ale acelui prim text se văd simţite în rezultatul perfect lizibil al următoarelor rânduri:

(mai mult…)

Dar, chiar înainte să mă întreb ce poate fi şi, mai ales, ce este laşitatea şi, din interiorul întrebării mele să vă adresez şi vouă aceeaşi întrebare în legătură cu această laşitate întâi paremiologică şi apoi literară, aş vrea să ştiu, dacă s-ar putea, ce legătură există între Platon, William Shakespeare şi Ion Creangă? Dar scrierile lor Gorgias, Henric al IV-lea, Partea I şi Harap Alb ce anume le poate lega între ele? Şi răspântia dintre secolele V şi IV î. Ch., când a trăit filosoful grec, şi confluenţa dintre veacurile XVI şi XVII, când a trăit dramaturgul englez, şi secolul al XIX-lea, când a trăit povestitorul român ce pot avea, totuşi, în comun?

(mai mult…)

Unii spun că încă suntem moderni. Unii spun că am început să fim moderni încă de la prima Renaştere europeană, cea franceză din secolul al XII-lea. Alţii spun că modernitatea noastră a început o dată cu a doua Renaştere europeană, cea italiană din secolele XV şi XVI. Dar sunt şi alţii care sunt de părere că nu am început să fim moderni decât o dată cu a treia Renaştere europeană – şi a doua franceză – din secolul al XVII-lea. Sunt însă şi cei care sunt de acord că modernitatea noastră a început abia în secolul al XVIII-lea, când Renaşterea, anterior diseminată în mai multe renaşteri naţionale, s-a subsumat primului, în ordine strict cronologică, Iluminism pan-european. Şi, ca lucrurile să nu rămână chiar atât de puţin încurcate, sunt şi alţii care spun despre acelaşi secol al XVIII-lea că abia el a iniţiat modernitatea noastră, dar nici ca un fel de a patra Renaştere europeană, nici ca un fel de al treilea Neo-Clasicism European (primul mai fiind numit, de unii, şi Renaşterea italiană, care a fost a doua Renaştere europeană şi, în consecinţă, primul Neo-Clasicism european), ci, dimpotrivă, ca unicul timp modern al nostru. Dar sunt şi alţii care au împins începutul modernităţii noastre până în Antichitatea târzie, în epoca Elenismului, pe care o consideră, totuşi, o modernitate împiedicată (Hans Blumenberg: 1983), aşa cum sunt şi alţii la fel de neînduplecaţi în a crede despre proiectul iluminist al modernităţii noastre (cea de-a patra Renaştere europeană sau cel de-al treilea Neo-Clasicism european) că în ultima vreme a degenerat în ceea ce se mai numeşte şi postmodernitatea noastră, faza cea mai recentă a modernităţii, exact pentru că modernitatea de tip iluminist şi-ar fi lăsat neterminat (Jürgen Habermas: 1985) proiectul emancipator.

(mai mult…)

Recunosc: nu m-am întrebat de foarte multe ori cum arată sau cum apare trenul în literatura română, mai ales în cea din secolul al XIX-lea, când acest mijloc de transport probabil că era la fel de nou cum încă ar fi, în zilele noastre, Maglev-ul german.

(mai mult…)

Tot documentându-mă pentru un studiu la care în prezent lucrez, mi-au trecut deja prin mâini şi prin faţa ochilor nenumărate cărţi şi articole şi, sincer să fiu, deşi m-am aşteptat ca bogăţia lor informativă să mă satisfacă integral, toate mi-au provocat în diferite grade acel tip de insatisfacţie pe care o simţi numai atunci când abia găseşti, infidel şi, în fond, insuficient, lucrurile căutate de tine cu adevărat.

(mai mult…)