un proiect EgoPHobia
Teleologia este un concept filosofic. Teologia, de asemenea, îl foloseşte din plin. În general, tot ce ţine mai ales de inteligibil e teleologic per se ori e de natură teleologică sau, în fine, are ceva teleologic în quidditatea sa. Sensibilul, pe de altă parte, deşi poate la fel de bine fi teleologic, nu-i prea stă bine astfel şi, de aceea, nici nu prea e aşa.
Eu nu-s de acord cu ele. Printre altele, pentru că nu e posibil cultura să fie considerată democratică. Aforistic, mi-aş închide observaţia proaspăt făcută astfel: Cultura nu e (o) democraţie. Explicativ, aş redeschide aforismul meu improvizat şi aş insista pe următoarea idee: cultura nu poate să fie (o) democraţie, pentru că însuşi actul cultural nu poate fi democratic. Părerile, în general (mai degrabă în sensul platonician al cuvântului), nu sunt acceptabile prin definiţie. Însă, atunci când sunt exprimate printr-o reductio ad absurdum a impresionismului critic (de tip călinescian, de exemplu), în formulări de genul E frumos / Nu e frumos sau Îmi place / Nu îmi place, majoritare în cele mai multe dintre comentariile la textele publicate pe Internet, mai ales în bloguri, devin nu numai inacceptabile în teorie, ci şi imposibile în practică. Astfel, părerile depuse, absolut democratic, în aceste comentarii aproape omniprezente din subsolurile blogurilor, viciază actul cultural mânuit în textele pe care le glosează în acest mod inoportun şi, încă şi mai revoltător decât atât, de-legitimează orice intenţie de cultură pe care autorul respectivului text, criticat în această manieră, ar fi avut-o în scrierea sa.
Subiectul ultimului său roman – neterminat sau, mai corect spus, dus numai până la jumătate – e cunoscut de toţi cititorii lui şi ar putea fi rezumat în fraza următoare: Este povestea, tragică, a degradării unei familii, prinsă în mecanismul distructiv al unui paricid ambivalent – din punct de vedere juridic – şi ambiguu – din punct de vedere moral.
Veacul nostru, ni s-a precizat de nenumărate ori, ca şi cum ar fi fost, din acest punct de vedere, unic printre celelalte secole şi de parcă ar fi avut o preeminenţă teoretică asupra lor – secolul nostru, aşadar, se distinge de toţi predecesorii săi cronologici printr-o continuă şi, aparent, iremediabilă înstrăinare a omului de semenii lui, căreia i s-a spus, pedant, sentiment al alienării, şi care a fost considerată, fiind, în acelaşi timp, şi una dintre trăsăturile fundamentale ale contemporaneităţii în curs de istorizare, drept calitatea definitorie, în plan psihologic şi social, a modernităţii ce, desigur, se suprapune, temporal, peste veacul nostru…
Regula de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol, dacă ar trebui neapărat să încapă în formularea minimală a unei definiţii, ar suna cam aşa: De obicei, în mai toate contextele înregistrate de istorie, în relaţia pe care omul o are cu simbolul, omul a dispărut în spatele simbolului, contopindu-se cu el, iar simbolul şi-a făcut apariţia în faţa omului, contopindu-l în el. Cu alte cuvinte, ori de câte ori omul a interacţionat cu simbolul, omul a pierdut aproape întotdeauna, devenind simbolic şi transformându-se în simbol, iar simbolul a câştigat mai de fiecare dată, rămânând simbolic şi menţinându-se ca simbol, ceea ce a consfinţit, în toată istoria relaţiei omului cu simbolul, preeminenţa simbolului asupra omului şi subsidiaritatea omului în simbol.